Exclusivitatea în doliu național

Da, cele trei zile de doliu național reprezintă o lecție despre solidaritate, dar mai ales despre standarde duble. Vrem tăcere și decență, dar nu le apreciem sau aplicăm mai departe de interesul… personal. Butaforia colorată a circului a îmbrăcat deja sala de spectacol și Pantalone stă să iasă din mulți dintre noi. În privința restului, era la fel, tot acolo la vedere, doar că pălise un pic în spatele unei cortine, care până la urmă s-a dovedit a fi extrem de transparentă.
Primele reacții au venit, imediat după noaptea de vineri spre sâmbătă, vizavi de fotografiile cu imaginile îngrozitoare din clubul Colectiv. Unii au făcut vizibile fotografiile argumentând că trebuie să vedem corpuri carbonizate pentru ca impactul emoțional să fie atât de puternic, încât să facem ceva ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple.
Apoi au fost date la unele televiziuni imagini blurate mai parțial sau nu, dar cu sunet. Cu un sunet care a ținut loc și de imagini. Ba chiar ni le-a arătat, mental, mai îngrozitor.
Am citit că în numele jurnalismului nu poți arăta astfel de imagini. Nu. În numele umanității care mai există în fiecare, nu poți face asta. Jurnaliștii care, din jilțul jurnalismului absolut, arătau cu degetul și spuneau că nu trebuie arătate astfel de imagini, mulți dintre ei, sunt și cei mai vocali prin locurile unde-și practică mai mult sau mai puțin meseria. Ce fac acolo? Trec cu vederea greșeli, trec cu vederea lipsa de pregătire și nu construiesc nimic, nu împărtășesc nimic din deontologia aplicată, chipurile, pentru că sunt undeva sus, unde au ajuns tare greu, muncind, și pentru că sunt deștepți, sunt cineva. Și muncesc mai departe, fără să facă nimic constructiv de fapt. Se ocupă doar de ce-i al lor. Căci dacă ar fi făcut, astăzi, nu ar mai fi vorbit toată lumea de lipsa de decență și profesionalism a presei.

Apoi, am auzit cuvântul exclusivitate. Exclusivitate în doliu național. În cele trei zile de doliu național. Un capitol din manualul de jurnalism, care în cartea mea a lipsit. Am încercat să înțeleg cum poți avea o declarație în exclusivitate, cum poți avea o mărturie în exclusivitate, cum poți avea o informație în exclusivitate în doliu național. Nu poți. Pentru că doliul ăsta național nu vine de la Dumnezeu. Vine în urma unor evenimente triste, grave, tragice, cu cineva care însemna ceva și a murit sau cu victime, cu ceva care nu a funcționat fie că nu avea cum, fie că nu s-a făcut tot ce se putea. Așadar, orice informație, declarație, mărturie, nu poate fi în exclusivitate. E ca și cum ai spune „Am ajuns primul la locul exploziei unde au murit 100 de oameni. Am cea mai frumoasă meserie din lume, pentru că vă pot transmite informații în exclusivitate de la locul tragediei!”. O iau și logic, să mă dumiresc. Suni pe cineva și îți mărturisește o experiență personală din timpul evenimentelor. Este o mărturisire în exclusivitate? Hai să fim serioși și să ne băgăm mințile în cap. Nu există exclusivități în tragedii. Nu există exclusivitate în doliu național. Și nu există exclusivitate în doliu național, mai ales după ce faci apel la decență. Vrei să arăți că știi meserie, că ești jurnalist bun, informează. Punct. Vrei să fii jurnalist, dar nu ai surse directe? Verifică informația și dă-o mai departe pe cea corectă. Documentează, triază, corectează. Sunt multe lucruri pe care le poți face ca jurnalist. Ca să nu mai spun ca sunt multe lucruri pe care le poți face ca om și atunci devii și sursă, devii și exclusivitate, dacă te amețește plăcut cuvântul ăsta atât de mult. Dar fă-ți ție, mai presus de toate, exclusivitatea asta. Fă-o în așa fel încât să folosească celor din jur.
Ieri a scris cineva că decența mass-mediei românești este o utopie. Omul era hotărât. Puteam să-l contrazic? Nu. Dar puteam să îl ajut să trieze ce vede, ce aude, ce citește. Și asta poate face jurnalist, de exemplu. Pentru că audiența nu este o utopie. Audiența suntem noi. Noi toți.
În rest, le spune pe toate Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. E singurul om pe care l-am auzit cu adevărat, în toată gălăgia inutilă pentru o celebritate efemeră, câștigată de unii prin descrierea personală a suferinței, prin măsurarea mililitrilor de lacrimi, prin plâng și scriu și scriu și plâng și nopțile nedormite afișate prin statusuri la fel de efemere.

Ar trebui să ne fie rușine nouă tuturor, și guvernelor, și instituțiilor statului, și bisericilor, că n-am schimbat ceva în țara noastră în 25 de ani și ne pare rău. Trebuie să le cerem iertare celor care au murit și după aceea să ne rugăm. Întâi le-am cerut iertare că noi n-am făcut îndeajuns ce trebuia să facem.

Rugăciune la #Colectiv – „I-am spus (lui Dumnezeu) că îi cer iertare pentru că noi, noi toți din țară, n-am făcut nimic deosebit ca să nu se întâmple așa ceva, ca România să fie altfel” – Înalt Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti.

Posted by StirileTVR on Monday, November 2, 2015

 

Să recunoști cu smerenie că ai greșit. Asta este, dacă trebuie, dacă are cineva nevoie de o exclusivitate, singura exclusivitate, de vineri până acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *