Introducere

Am fost puțin călătoare, în vacanță. Nu la Mamaia unde am auzit că e foarte scump (bine că am fost avertizată la timp), ci în altă țară de pe continent.

Acolo era internet și pe plajă, probabil și sub apă, dar am preferat să-l accesez rar. Am venit relaxată. Am avut o vacanță în care m-am deconectat total de acasă, o vacanță în care chiar am reușit să zâmbesc fără să mă mint.

Dar… am ajuns acasă din nou, unde toată lumea vorbește la fel. Tare, mult și degeaba.

Plagiate, cod fiscal, refugiați, imigranți, musulmani, creștini, terorism, moschee, card de sănătate, începe școala, președinte, prim-ministru, general, TVA, ba se vorbește chiar și despre liniște, din nou, dar nu pas cu pas, direct.

Aud de Wigler zis Moni, Bengalici zis Ben, Șupeală zis Sfântul, Stanca zis Grenadă și de Oprescu zis Dom’ Primar.

Am obosit în șapte zile și șapte nopți.

Două săptămâni departe, înseamnă prea puțin. De ce se vorbește atât de mult și atât de tare?

dont-talk-out-loudCuprins

Monolog peste monolog peste monolog, se țipă opinii fără așteptări de răspuns.

Televiziunile de știri au aceiași și aceiași invitați, rulați de la o televiziune la alta, păreriștii de profesie mutați în funcție de interesele mogulului fie că e din mediul privat sau din cel public. Știi exact subiectul pălăvrăgelii, după chipul și asemănarea lor.

Radiourile transmit 24/24 o gălăgie de versuri cretine, fără note: „Astea nu-s coincidențe / Nu-mi lăsa inima zdrențe”. Gen.

Presa scrisă, pe print sau online, nu mai știi pentru cine scrie. Oricum nu pentru oameni, ci pentru cifre de difuzare, trafic și virale. Și de undeva de sus, peste tot și toate, prim-ministrul vorbește despre ofițerii acoperiți din presă și securiștii care scriu la ordin.

Binom, binom, binom – acest tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm al zilelor noastre.

Președintele vrea să se adreseze Parlamentului pe 16 septembrie, după o vară liniștită (???) în care și-a citit puținele discursuri aluziv și plăpând de la o catedră imaginară transformată de vot în tribună. A spus ceva într-o sfântă zi de septembrie, când a fost cam mare gălăgia gălăgiei, exact cât să-i mulțumească pe toți și să se facă măcar puțină liniște: „Șh, șh, șh justiția șh, șh, șh.”

Peneliști, pesediști, băsiști, udemeriști, uneperiști, aldeiști, peseoiști, etichete peste etichete, fără etichetă.

Prea mulți parlamentari, prea mulți doctori în SRI, prea primari și prea consilieri și consilieri de consilieri ai consilierilor la niște firme care este.

Sistem de sănătate unde mori, pentru că alții vorbesc. Și fac vizite.

Nu, nu mai pot să spun educație și cercetare, căci oricum, din câte am înțeles dintr-un discurs șoptit printre academicieni, sunt foarte importante, chiar dacă se știe că realitatea a devenit un miraj construit cu sârg de politicienii miniștri. În sfârșit va începe școala cu almanahe!

Un DNA care scoate temporar personaje de pe scena politică, fără a le atinge nimeni însă buzunarele doldora de hoții. Niciun leu pentru Ateneu. „Ieșiți un pic din scenă, vă rugăm, iar dacă nu vă găsim banii prin pereți sau pitiți sub parchet, puteți să vă întoarceți. Vizitați Beciul Domnesc! Vă promitem în schimb imunitate financiară veșnică.”

Încheiere

Și în toată gălăgia asta, un articol citit pe net mi-a spus să tac. Mi-a spus mie să tac, pentru că sunt un cetățean cu un venit de 400 de euro într-o țară europeană, care (om și cetățean) nu contează pentru nimeni căci aduce venituri prea mici la stat și la UE. Și-mi mai zicea că fac parte din masa de manevră a lor. Bine. Mersi. Dar colegii cetățeni care cheltuie bani mai mulți la Mamaia, deși plătesc la stat contribuții mai mici, unde sunt? Dar cei care pleacă în vacanțe mai exotice, se tratează la spitale din alte țări și mai au bani și pentru donații generoase din salarii, toți bătând după cum li se ordonă sau li se iartă păcatele, unde sunt?

Îți spun eu unde sunt eu. Căci, să mă ierți, știu exact.

Nicăieri și mă obișnuiesc al dracului de bine cu asta.

Și în masa ta de manevră, Nicăieriul meu e un loc mai frumos, mai bun, mai liniștit, mai puțin populat și, cel mai important, total imun la gălăgia lor, la „bogăția” lor, la minciunile lor, la laptele și mierea lor, la țările lor și ale mamelor și securiștilor lor, la lozincile, hoțiile și doctoratele lor, la Europa lor, la televiziunile, radiourile lor, la țipetele și opiniile lor, la nimicul din liniștea lor, la manipulările lor, la rahatul lor, la votul și funcțiile lor, la carierele și măreția lor, la acoperiții și neacoperiții lor. Și nu vreau să contez!

Nicăieri Land. Aici sunt eu acasă. Nu mai sunați, nu mai țipați, nu mai difuzați, nu mai încercați. S-a ocupat.

Sfârșit

PS: Aceasta este o compunere. Nu este libertate de exprimare. Nu este opinie. Nu este pamflet. Și nu deranjează pe nimeni, pentru că nu contează. Ca să vezi!

sursa facebook.com/radio.guerrilla

sursa facebook.com/radio.guerrilla