Rămas bun, mama

A trecut un an de când ai plecat, mama. Un an în care am ales, uneori, să nu mă mai gândesc la tine pentru că mi se părea prea greu de dus gândul, prea greu de auzit vocea ta doar acolo, în el.

Fiecare își trăiește tristețile așa cum poate, așa cum poate să le ducă. Cineva care și-a pierdut tatăl a ales să-i vorbească aproape în fiecare zi pe facebook. Un coleg care și-a pierdut fratele ne arată din când în când fotografiile lor. Eu nu pot să fac asta, mă știi.

Îi admir pe cei care își pot trăi viața împărțind-o cu ceilalți. E ceva ce eu reușesc selectiv. Da, am rămas la fel. Scriind acum, îmi vine să șterg tot pentru că am deja impresia că am spus prea mult. Așa cum nu ți-am spus nici ție atât de multe… Dar, știi și asta.

Viața e mai ales despre bucuriile împărtășite cu ceilalți. Așa spune universul meu, așa m-ai născut să cred. Pentru că fiecare are drama lui de trăit, o dramă de cele mai multe ori nespusă. De ce să mai punem lacrimi?

Nu ne strigăm tristețea, cât ne putem striga bucuria.

E acel ceva al nostru venit din rămășițele unui instinct de supraviețuire care se diluează din ce în ce mai mult, dar care se întărește în ce a mai rămas.

Gândurile mele trebuiau să te facă să zâmbești, iar acum trebuie să pună zâmbetul pe fața copiilor mei, care mă vor așa, pe buzele iubitului meu, omului meu. Au pierdut mult la capitolul empatie, copiii noștri. Înconjurați de fericire peste tot au pretenția ca și tu, aproapele lor, să zâmbești ca în reclame, să trăiești ca în reclame, să fii cool, să „vara nu dorm”. Un om trist nu e cool. Iar o mamă tristă e un coșmar pentru toți.

Între două zâmbete și-un plâns pe înfundate, nu e loc de compromisuri. Trebuie să fii tare, trebuie să fii puternică. Da, lucurile pe care le-am auzit spuse atât de ușor când mie mi se părea imposibil să mai și clipesc.

A trecut un an ca gândul la care nu am vrut să mă mai gândesc, mama.

Așa a trecut acum și perioada în care eu, cu un an în urmă, mă simțeam ca într-un film care se repetă secvență cu secvență în fiecare zi, fără scenariul de final scris. Iar tu, mama, duceai cea mai importantă luptă a ta, lupta cu moartea, pentru viață.

Ai iubit viața, mama, știu. Și-ți sunt recunoscătoare că mi-ai dat din iubirea asta. Tot ce pot să mai fac acum este să-mi amintesc să construiesc ce tu nu ai mai avut timp. Și amân acest început pentru când voi putea să îl duc fără să plâng. Plânsul dizolvă tot. Te seacă, te usucă, te oprește în loc, mama.

Am aflat în toată perioada asta, de acum, că dacă ai fost lângă cineva când a fost greu, greul este singurul lucru care îți mai revine în amintire un timp. Și oricât ai încerca să dai timpul mai departe pentru momentul fericit, eșuezi. Și te adâncești mai mult în dorul sfâșietor de a simți un pic de bine din nou.

Am încercat să zâmbesc gândindu-mă cum mă agățam de gratiile de la geam urlând „Mama! Mama! Nu pleca la serviciu!” de mă auzeai din stația lui 20. Acum mă agăț de tot ce pot pentru ca să nu te mai strig.

Când ai plecat, mi-am spus că am câștigat un înger, pentru că nu pot duce despărțirile. Știu că ești îngerul care mă mângâie cu adieri de vânt, acum.

Nu ne-am spus că ne iubim des. Dar când ne-am spus ultima oară, a fost cât pentru o mie de vieți. E singurul „te iubesc, mama” pe care mi-l pot aminti. Și nu te-am părăsit niciodată… așa cum ți-am șoptit atunci, în ultima noastră joi.

Chiar dacă am ales să nu te mai „gândesc” uneori, ești încă aici și mă mângâi. Știi, mai des chiar decât te-am lăsat înainte.

Ești încă aici și-mi trimiți vântul la pupă.

Ești încă aici, prietenă de gânduri.

Și te aud șoptind din iarbă, te văd zâmbind din ape…

Te iubesc, mama! Te iubesc fără să mai poți să îmi răspunzi te iubesc-ul înapoi.

Și îți mulțumesc până la stelele-ți acum surori că mi-ai scris într-o vineri, în septembrie, 2010. Ai plecat în vis tot într-o vineri…

Rămas bun, mama.

Fiicei mele

un alt fel de rămas bun 

Ești ca o orhidee, simbol, mister și vrajă,

cu ochii încercați de presimțiri,

intuitivul suflet pictează dezmințiri

și culpe-nvălurate într-o subțire coajă.

De o delicatețe prelinsă-n nefiresc,

te vrei subtilă briză ori șoapta unei frunze

pavăză pentru ofensive și acuze

ce vor să-nece un miraj dumnezeiesc.

Copila mea, te voi iubi și după

ce voi pleca în vis, de răni învinsă,

de înveliș precar etern desprinsă,

trimite-voi semnal un vânt la pupă.

Voi fi cu tine prietenă de gânduri,

raze-petale îți voi da aproape,

îți voi șopti din iarbă, îți voi zâmbi din ape,

lumină și tandrețe, iubire, rânduri-rânduri…

Ana Maria Sireteanu – sâmbătă 17 septembrie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *